miercuri, 16 mai 2018

Limba română şi tăbliţele de la Sinaia


   Limba română este considerată de contemporani, o ciudăţenie, fiind singura „insulă de latinitate într-o mare de slavi”. Se poate aprecia totuşi pe baza numeroaselor studii moderne, că limbile balcanice au toate aceeaşi structură, indiferent de caracterele cu care sunt scrise literele. De aceea, sunt necesare unele clarificări şi explicaţii, care să explice legătura directă între textele tăbliţelor de la Sinaia şi limba română. Pentru o mai bună înţelegere a problemelor, câteva noţiuni generale sunt binevenite.
    Din perspectivă istorică, limba română este urmaşa directă a trunchiului principal lingvistic al pelasgilor, care cuprindea deopotrivă toate cele şapte forme ale semnificaţiei noţiunilor limbajului. În teritoriile tracilor (care înseamnă urmaşi ai pelasgilor) s-au dezvoltat toate sensurile limbajului, dar cu preponderenţă cel vulgar, neutru; în Imperiul Roman s-a dezvoltat mai mult sensul propriu al acestuia; în Grecia antică, mai mult sensurile figurate, plastice, ce puteau creea legături sugestive cu obiectele comune; în zona germanică sensurile argotice specifice limbajului minerilor, iar în zona britanică sensurile specifice jargonului prelucrătorilor de metale. Cum nu există forma „jargotic” derivată de la „jargon” (asemănător derivării „argotic” de la „argou”) se va folosi termenul „specializat” sau „tehnic”, sau „profesional”, considerând firească utilizarea termenilor jargonului în comunităţile profesionale ori ocupaţionale specifice. Din formele iniţiale ale jargonului s-au dezvoltat apoi dialectele (graiurile), care pe măsură ce populaţia vorbitoare s-a îndepărtat geografic ori s-a izolat cumva de cea vorbitoare a trunchiului principal al limbii şi a pierdut multe din formele esenţiale ale noţiunilor, ele fiind înlocuite cu termeni tehnici, din jargon, sau termeni argotici ori familiali. Acestea au evoluat în limbi noi (cum ar fi engleza sau germana, care s-au dezvoltat prin formarea familiilor de cuvinte în jurul unor forme specifice ale noţiunilor, în acest caz tehnice). Chiar şi cuvinte din limbajul familial (care de obicei se pierd datorită circulaţiei restrânse) pot ajunge expresii ale noţiunilor în jargon sau argou, ori chiar în formele vulgare ori proprii ale limbajului, în condiţiile în care morala unei comunităţi ori influenţa familiei în comunitate permit acest lucru. Se mai pot impune datorită intuitivităţii general recunoscute, ori uşurinţei în exprimare în concordanţă cu structura naturală a aparatului vorbirii (grupări de sunete mai uşor de pronunţat). Din acest motiv se spune că limba română este o latină vulgară, comună.
    Noţiunile sunt unice, fiind absolute şi de regulă doar li se asociază cuvinte ce descriu concentrat forme proprii, comune, figurate, argotice, familiale şi de jargon ale acestora, ele fiind considerate sinonime, dar ar trebui să se specifice în definiţia de dicţionar că sinonimele sunt necesare pentru separarea contextelor specifice noţiunilor, altfel existenţa a două cuvinte cu acelaş înţeles este inutilă şi se pare că limbajul natural nu reţine prea mult în vocabular astfel de anomalii. Sunt şi excepţii de la această regulă, când noţiunile sunt numite direct şi descriu esenţa acesteia, formanoţiunii numindu-se esenţială. Denumirile date acestor forme se numesc termeni şi specifică limitele semantice ale limbajului între care poate fi folosită fiecare formă în parte. Se mai poate observa că nu întotdeauna o noţiune poate fi  folosită în orice termeni sau contexte, ele fiind specifice unei anumite forme a limbajului. Se disting în această idee formele esenţiale ale noţiunilor, care nu pot fi folosite exclusiv pentru exprimare şi comunicare şi nu sunt foarte frecvente. De aceea ele sunt prezente ca particule ce intră în componenţa cuvintelor, astfel încât cuvântul să sugereze semnificaţia sa chiar prin exprimarea lui; alte particule, cum ar fi prefixe, sufixe, etc., ajutând la determinarea tipului de complexitate, domeniului de utilizare ş.a. De exemplu, nu întâmplător, cuvinte ca fizică, forţă, (a) face, încep cu litera „f”, aceasta indicând domeniul tangibil, material de utilizare ai termenilor noţiunii. Astfel, formele noţiunilor au funcţionalitatea de a facilita definirile reciproce ale termenilor cu ajutorul termenilor familiari folosiţi de individul interesat.
     Un alt exemplu elocvent este termenul de „tăbliţă” folosit pentru descrierea artefactelor în discuţie în acest articol. La un moment dat, am utilizat pentru descrierea lor termenul „plăcuţă”, dar recitind articolul mi-am dat seama că am făcut o greşeală de limbă. Unii ar spune că nu e mare lucru, căci sunt sinonime, dar nu este aşa. Termenul de plăcuţă este folosit pentru descrierea a ceva plat, cu aspect uniform (aşa cum este folosit termenul de plăcuţă de faianţă, unde principala sa caracteristică este de a fi plat, fără a conta aspectul ; se foloseşte „placare” cu faianţă, nu „tablare” cu faianţă). Termenul de „tăbliţă” este legat însă de aspectul imaginii pe care o conţine obiectul plat, de aceea tabla din la sala de clasă se numeşte astfel, şi există trermenul de „tablou”, iar meseriaşii nu spun „tablează cu faianţă”, existând o interdependenţă între forma figurativă şi sensul figurat al noţiunilor, care în cazul limbilor ce au provenit din trunchiul limbii pelasge, apar deformări de sens. De exemplu, „table” din limba engeză şi franceză – cu pronunţii diferite – înseamnă masă dar nu mai ţine cont de formele şi sensurile limbajului iniţial, iar limbile în cauză sunt mai sărace în semnificaţii. Sensul în franceză şi engleză este însă legat de ideea de etalare pe o suprafaţă plană a hranei, ceea ce spune mult despre latura psihologică a utilizatorilor, care simt nevoia să-şi arate statutul prin ceea ce pun pe masă, de unde şi originea legendei regelui Dromichete şi a lui Lisimah, în care cel dintâi stabileşte fără echivoc scara valorică a ostentativităţii şi agresiunii gratuite, faţă de modestia şi munca ce caracterizau pelasgii. Aşadar, pentru artefactele pe care le analizăm aici, trebuie folosit termenul de „tăbliţă”, căci nu are prea mare importanţă faptul că sunt plate, ci faptul că sunt un tablou scris al mesajului conţinut. Ca o consecinţă, la o analiză mai atentă, în limba română nu există sinonime decât în cazul împrumuturilor din limbi cu forme şi structuri lexicale total diferite, cum ar fi de exemplu „nunceac” (din japoneză), care este o unealtă de treierat cu două beţe legate de o sfoară, pe care o avem şi noi printre uneletele agricole tradiţionale, pentru care avem termenul de „îmblăciu”.
    Ca o consecinţă a evoluţiei limbajului, limba română a păstrat pentru noţiunile ce desemnează abstracţii şi sensuri proprii cu preponderenţă termeni înrudiţi cu cei din latină, iar pentru cei ce desemnează obiecte sau acţiuni ori concepte fizice şi sensuri figurative, s-au păstrat termeni înruditi cu formele din limba greacă veche. Devine astfel destul de clar că limba română modernă este descendentă directă a limbii pelasgilor moştenită de la “hiperboreeni” (sau traci, adică urmaşi), din care latinii au dezvoltat mai mult semantica  teoretică, iar grecii pe cea practică. Este de presupus că tracii i-au învăţat pe „greci” formele figurative, practice ale noţiunilor, termeni pe care îi puteau înţelege, deşi aveau în bagajul cunoştinţelor şi echivalentele lor proprii ori esenţiale, de care s-au folosit mai mult latinii, ce au fost izgoniţi de pe teritoriile tracice ajungând în peninsula italică, unde populaţiile indigene deja existente nu au putut prelua cunoştinţe din cauza diferenţei mari de putere de abstractizare, aşa că romanii s-au impus prin organizarea socială moştenită ce a sufocat celelalte comunităţi fără a se stradui să mai impună asimilarea de concepte, ceea ce nu ar fi fost eficient. În concluzie, „împrumuturile” acceptate în limba română din alte limbi (europene în general), nu sunt decât reveniri la matcă sub formă de „neologisme” ale formelor unor sensuri pierdute din limba originară, altfel structura limbii române nu permite în timp păstrarea acestor cuvinte în vocabular, chiar dacă la un moment dat limba pare sufocată de ele. 
    Ideea nu este bine primită în mediul academic, aflat sub presiunea celui politic, deşi ar trebui clarificată împreună cu istorici, lingvişti, sociologi, psihologi, etc, care să ajungă la o concluzie documentată. Formele noţiunilor corespunzătoare din limba română apar mai mult sub formă de cuvinte ce aparţin ambelor aspecte majore ale limbajului. Din păcate, lingviştii se preocupă mai mult de formele proprii şi figurate ale limbajului, ignorându-le pe celelalte, mai ales pe cel comun, sau vulgar, poate pentru că temenul vulgar a căpătat aspecte peiorative nedorite. Acest tip de semantică exprimă un limbaj neutru, folosit de vulgul care nu este nici specializat în domeniul practic (îngust) al unei meserii pentru a fi nevoit să figureze noţiunile, dar nici nu este un teoretician al gândirii spirituale înalte pentru a gândi metaforic. Coexistă bineînţeles şi celelalte forme specifice ale limbajului: esenţialul, jargonul, argoul şi familialul.
    Această mică expunere are rolul de a sublinia faptul că limba română este limba dezvoltată din cea a pelasgilor, păstrând în structura sa modernă toate formele iniţiale ale limbajului, specificate mai sus.
    Cu toate acestea, scrierea de pe tăbliţele de la Sinaia pare  şi acum ermetică sau stranie, putând fi citite în registrul propriu sau figurat al limbajului, iar fiecare cuvânt putând fi un termen diferit pentru aceeaşi noţiune.

    Nici un istoric sau lingvist nu are curaj să-şi rişte “cariera” sau postul călduţ, de unde papă un ban cinstit, cam chinuit, dar satisfăcător pentru a-l menţine pe linia de plutire. Unii nici nu le iau în considerare, apreciindu-le ca “falsuri”. Cu toate acestea, împins de curiozitate, am căutat să “descifrez” independent de alte traduceri, una din tăbliţele de la Sinaia (turnată pe la 280 î.e.n).
    Mai jos, este imaginea tăbliţei, urmată de interpretarea lui Olariu Constantin (administratorul sie-ului ariminia.ro ) un cercetător asiduu si foarte bine documentat al istoriei vechi, apoi prin comparaţie interpretarea pe care am dat-o personal textului.


Interpretarea lui Olariu :
 DOPA(după) CAPO(cap, judecată) DIO(sfînt) ZABELIO AIU(aiu: usturoi, arzător) SOR(soare) SE ZERI(a zări) NA(na: a da, a doborî) GLOTO(gloată) ARMOSO(armată) DAB(cetate, întăritură) SIRMIO DROMIGTO KRO(croi: tăietură, lovitură) MOS(moşi: a lucra ceva încet şi pe ascuns) POL(pol: jumătate dintr-un întreg). TABIO(tabie: cetate) LINA(lina: a potoli, a se adăposti) TO ISO (izi: a mînca) RAGA(rage: a plînge) SIO(sîi: a se teme, a se sfii) O RUSI(roşi) SE-GETA(săgeată: copil sărman). BRE! NODE(nodă: genunchi) NOS(nosa: hai! hai-de!) GEO(giu: vioi) TOE(toi: mulţime, a calma) OSTI(răsărit). SAR MOGA (mo-gă: om simplu, nepriceput) TO DAB(cetate) SCUT(scuti: a apăra, a ierta) GET. KOS(coş: tabără militară) RASAR(răzare: sclipirea razelor soarelui) M.(mato: conducător) GITIO SATO(saţu: săturare) PO(po: a striga pe cineva). Interior: SLIDO(sladu: produs din care se face berea, gălăgie).
     Cursiv :
Sfîntul Zabelio a judecat şi a dat armatei populare a cetăţii Sirmio condusă de Dromixto(Dromicto), acel soare arzător care i-a culcat la pământ şi i-a lovit pe fu-riş pe jumătate din ei. Locuitorii cetăţii s-au ascuns să nu fie mîncaţi, au plîns pînă s-au înroşit şi se temeau ca nişte copii sărmani. Bre! Haide să îngenunchem repede către răsărit pentru rugăciune şi să ne liniştim. Toţi locuitorii simpli ai cetăţii geţi- lor au sărit să primească iertare(apărare). Pînă la răsăritul soarelui conducătorul geţilor s-a săturat de strigătele din tabăra militară. Interior: gălăgie.

    În interpretarea lui Olariu, nu este clar al cui sfânt este Zabelio şi pare ciudat ca geţii să-şi atace proprii oameni.  De asemeni aspectul general al naraţiunii, fără detalii, dar cu înflorituri de şezătoare, ar fi făcut parte din tradiţia orală si nu ar fi fost necesară scrierea ei pe o tăbliţă metalică. Totodată, aspectul foarte concis al întregii descrieri narative, nu pare să fie o odă închinată faptelor lui Zabelio, caz în care s-ar fi făcut risipă de aprecieri măgulitoare. Cam la fel de aproximativ s-au interpretat în limbaj modern şi scrierile filosofilor antici elini, de unde şi confuziile actuale între termenii moderni folosiţi, care au de fapt corespondenţi evidenţi în limba română, cu înţelesuri total diferite faţă de cele sugerate de exegeţii de alte limbi.
    Ideea ca moldovenii să-i atace pe sarmaţi cu care erau vecini (aşa cum arată şi harta de mai jos), pare mult mai verosimilă decât o luptă internă.

Interpretare proprie :
ΔOΠA KAΠO ΔYO              ZABELIO AYO                                ΣOP
Dopa      capo     dio     zabelio (probabil legat de zăbala)    aio     sor (în şa)
După   capătul  zilelor        strunind caii cu zăbala                           şi în şa
ΣOΣEPINA  ΓΛOTO ARMOΣA     ΔAB                                                                     
soserina          Gloata armatei          dab (dav)
au sosit            Grosul armatei         în cetate
ΣIPMIO        ΔPC(sau O)            (M    I ) XO                        KPOMOS
sirmio          După ?dupa ce      zece mii? (scuturi)                     cromos 
(sarmate)                                    sau mii IX (9)                          sau cronos,
sau şir-mio   dro sau vreo        sau zile (cercul cu punct)   cu sensul de un timp de,
                                                                                              ori, dupa cum s-a consemnat
Pe randul 4 cuvantul pare sa fie molt(d)avio  (Cel mai probabil moldovean)
MOΛTABIO                        ΛIN AT O        
Moltabio                                   lin at o?           is
Sau moltavio                     sau ajunsi (la ora) ?                                       
OPA X∙ A                              ЏIO                               
Ora? 10    (dimineaţa ?)         gio=zi ?                                                             
Pâna aici, cel mai probabil : “La capătul zilelor de mers calare, grosul armatei a sosit în cetatea sarmată. După cum se spune (se consemneaza în cronică), sunt o mie de scuturi (ostaşi) moldoveni care au ajuns la ora a zecea a dimineţii”
Mai departe :
 OPV                                     ΣIΣE                       ЏE       A BPE 
oru (ori)                                Siseci(saizeci ?)      de     zi     a  vre(a)
Sau după                              Sau şase
Cel mai probabil :ori după
(Semnul este folosit  azi pentru a semnifica în fizică masa solară).
NO ΔEN                                      OΣ ΓEOTO
 No den                                        Os geoto (ale getilor ?)
Sau legat : BPE    NO ΔEN                  ΓEOTO
                 Vre(a)  nu  dea     (os) la        geoto(geti, cu sensul de pedestrasi, infanteristi) ,                     
"Adică nu vrea să o dea geţilor"
Cel mai probabil : “După şase (ori şaizeci de) zile [probabil de luptă], nu vor să dea [cetatea- reprezentată sub formă de desen] geţilor ”
Sub imagine :
ΣAP MOΓATΩ                                 ΔAB  ΣKYT   Џ(CI)ET                 
Sar mogato                                         dab    schit       (cetate)                  
Similar cu sar mis                              Sau Џ(CI)ETABPE= cetate
Sar mogul? (mai marele sarmaţilor)             Sau dav, cetate?  Aşezare, loc
                                                           Cu sensul de castel, întăritura
Probabil cu sensul de a indica un anumit loc ín cetate
Jos:
KOΣPA                  ΣAPM     CI(Џ)TIOS         A TOPO
Făcută ? emisă?      Sarmis         oras                 la locul 
Făcută la locul oraşului lui Sar (Sarmis)

    Aşadar, interpretarea cea mai probabilă a textului din punctul meu de vedere, este că era un mesaj în urma căruia se aşteptau instrucţiuni sau ajutor (sprijin militar), exact ca în tacticile de luptă moderne şi avea următorul înţeles :

“La capătul zilelor de mers cãlare, grosul armatei a sosit la cetatea sarmată. După cum se spune (se consemneaza în cronică, probabil s-a mai raportat anterior unui şef mai mare), sunt o mie de scuturi (ostaşi) moldoveni care au ajuns la ora a zecea a dimineţii. După şase atacuri [probabil câte unul pe zi], nu vor să o dea [cetatea- reprezentată sub formă de desen] geţilor ( soldatilor noştri) . În acest loc întărit din cetate [indicat în desen] se ascunde mai marele sarmaţilor. Făcută la locul oraşului lui Sar (Sarmis)”
    
    Rămâne la aprecierea cititorului care interpretare este mai aproape de adevăr, dar trebuie ţinut cont de faptul că asemenea tăbliţe erau de fapt mesaje trimise de liderii pelasgi unul altuia, sub forma de texte secrete, codate, care citite de cineva care desi cunostea limba, nu cunoştea subtilităţile limbajului, nu ar fi identificat sensul corect, ci probabil unul mai apropiat de interpretarea lui Olariu. Cu siguranţă ele erau păstrate apoi pentru scrierea cronicilor, dovadă fiind faptul că au fost găsite mai multe într-un singur loc. Din păcate ele nu s-au mai recuperat în forma originală, rămasă la sovietici după primul război mondial unde au fost date pentru pastrare temporara, drept pentru care se poate spune că ne-am cedat istoria pentru a ne recupera teritoriul.

luni, 7 mai 2018

Despre termenii de rom, roman, rumun şi român


   Acest articol a fost intitulat iniţial „Scurt manifest al termenilor folosiţi pentru stabilirea identităţii poporului român.”, dar am decis să-l scurtez, limitându-l la un esenţial cam abrupt, lipsit de referinţe, despre care sper să am timp să scriu.
    Am căutat prin acesta să ofer românilor şi europenilor în general, câteva date istorice şi interpretări lingvistice corecte şi coerente ale unor termeni folosiţi în legătură cu poporul nostru care să pună capăt unor discuţii partinice ce creează prin "argumentele" aduse, confuzii, animozităţi şi crize de identitate ale popoartelor europene ce tind să capete proporţii de masă din motive politice.
    Ideea este că numai cunoscând îndeproape adevărul cronicăresc şi nu istoria influenţată de interese politice, putem remedia erorile trecutului şi, pe cale de consecinţă, actualele disensiuni sociale. Cu siguranţă, studii aprofundate despre aceste probleme, ar rezolva cumva criza de identitate etnică generatoare de confuzii şi în consecinţă de atitudini neconforme cu realitatea societăţii moderne.
    Am folosit distinct termenii de cronică şi istorie, pentru că istorie înseamnă de fapt poveste. Cronica în schimb, arată evenimentele sociale, politice, economice şi culturale aşa cum au fost ele, în ordinea firescă a desfăşurării lor. Nu înţeleg cum guvernele, mână în mână cu academicienii, acceptă ca tinerii să înveţe de fapt la şcoală doar poveşti despre cronicile neamului nostru (în ultimul timp şi astea din ce în ce mai puţin), făcându-ne astfel „de poveste” printre neamurile europene ce ar putea fi considerate nepoţii noştri.

Rom, roman, român

    Romi, sau romani este o denumire pe care tracii o dădeau celor izgoniţi de pe teritoriile lor din diverse motive. Roman, avea în lumea pelasgilor sensul de renegat, izgonit din motive etice și de comportament deviant de la morala comună. (cum au fost şi americanii acum 4 secole). Chiar şi azi, termenul "roma" are sensul de persoană eliberată din robie, utilizat probabil încă din epoca fanariotă. Deşi semantica nu este identică, motivul pentru care a fost făcută îndepărtarea de o anumită comunitate (în cazul robilor eliberarea lor din comunitatea medievală în care erau obligaţi să stea) contează mai puţin, fiind important în acest caz contextul din care putem deduce aceste motive.
    Astfel, numele oraşului Roma înseamnă de fapt orașul izgoniților (în traducere modernă), așa cum "daci" este numele unei categorii sociale de tip ocupaţional, nu al unui "trib", cum se presupune că ar fi fost organizați „tracii”. Este de subliniat că în lucrările istorice se face o confuzie de neiertat între noţiunea de "trib" (un tip primitiv de organizare socială) şi clasificarea după ocupaţii preponderente unei anumite zone, specifică organizării sociale complexe a pelasgilor, cu ierarhii mult mai complexe, mult superioară celei a organizării ierarhice pe caste, specifică inzilor. Dar despre aceste tipuri de organizare socială, se va aminti aici numai pe scurt, obiectul acestei discuţii fiind foarte vast.
    Denumirea de "Roma" a fost dată oraşului ca sfidare la adresa pelasgilor care i-au gonit de pe teritoriile lor, arătând astfel că şi ei sunt capabili de civilizaţie, împotriva convingerii izgonitorilor. La căderea Imperiului Roman, s-a dovedit totuşi că abordarea lor a dus la dispariţia Republicii (sistem social de conducere centralizată inferior pelasgilor care aveau un sistem complex de administrare distribuită, aşa cum ar fi normal), care s-a degradat apoi prin apariţia Imperiului, ce a dus inevitabil la prăbuşirea acestuia.
    Legenda lui Romulus şi Remus care ar fi întemeiat Roma, este foarte sugestivă în acest sens. Dealtfel, este confirmată şi de Eneida lui Virgilius (Publius Vergilius Maro). Este foarte intuitiv ca numele de Romulus şi Remus să fi însemnat unul renegat si altul adept al acestuia, ceea ce a dat nastere legendei. Există şi azi în domeniul juridic, expresia de urmărire "in rem", adică urmărire a faptei în lipsa unui vinovat cert. Astfel, Remus, (rem-us) ar putea însemna o persoană care are idei neconforme cu cele ale societăţii în care trăieşte, fără a fi vinovat de ceva anume şi este exilat pentru a nu răspândi idei greşite, persoană de care societatea se poate lipsi. Structura cuvântului Romulus, se aseamănă foarte bine cu structura termenului de emul :"Persoană care se străduiește să egaleze sau să întreacă pe cineva într-un domeniu de activitate". Mai precis, noţiunea are sensul generalizat de adept fervent al unei ideologii, ori în termeni moderni, fanatic. Particula ro, (de la ro-mul-us, are un rol similar cu cea de la e-mul care sugerează pe cineva care se mulează , deci "e-mul" înseamnă "este mulat" – format – după o anumită concepţie) sugerează ceva specific, anume adept înfocat al unei ideologii neconforme (în speţă a lui Remus). Faptul că în legendă Romulus şi Remus au crescut alăptaţi de o lupoaică sugerează foarte clar faptul că aceştia sunt de origine pelasgă, cel mai probabil tracă, aceasta fiind o metaforă pentru faptul că ei îşi datorează dezvoltarea laptelui lupoaicei, ce simbolizează cunoştinţele cu care ei au venit de la traci (ca diviziune ocupaţională a pelasgilor), lupul fiind un animal venerat de aceştia din urmă.
    Deci legenda lui Romulus şi Remus, este de fapt legenda răzvrătitului şi a celui ce crede în ideologia acestuia, aderând la ea, renegaţi fiind de societatea superioară din care au provenit. Considerând superioritatea organizării sociale romane faţă de populaţiile cucerite pe timpul imperiului şi în acelaş timp existenţa senatului şi a republicii înainte de acesta, ne putem da seama cât de sofisticată dar şi rigidă era societatea pelasgilor (cu siguranţă în mod motivat), astfel încât sistemele de organizare socială pe care le folosim azi erau considerate necorespunzătoare sau insuficiente. S-ar putea spune că au fost izgoniţi pentru că, dimpotrivă, ar fi avut idei progresiste faţă de societatea existentă a pelasgilor mai înapoiaţi, dar dacă ar fi fost o societate mai puţin evoluată, cu siguranţă ar fi ales să lichideze răzvrătiţii în loc să-i alunge. Astfel, singura variantă este că pelasgii aveau o societate atât de avansată şi echilibrată, încât romii, izgoniţii, nu o înţelegeau, nedorind să se supună unor legi severe de comportament, care cu siguranţă presupuneau eforturi şi sacrificii mari din partea conducătorilor privind drepturile individuale. 
    Ca o paranteza explicativa, se poate spune că legenda conform căreia tracii aruncau în suliţe câte un mesager care să ducă la Zamolxe rugăminţile lor este doar o figură de stil, pentru că Zamolxe era o persoană luminată, care chiar a existat şi punea preţ pe viaţă învăţând poporul (printre altele) medicina, fiind greu de admis că o astfel de persoană ar cere jertfe umane. Cu toate acestea, probabil codurile morale erau atât de aspre încât cereau ca cel ce greşea să-şi ia viaţa, ceva asemănător codului bushido al samurailor la japonezi, lucru confirmat de sinuciderea lui Decebal, iar mai înainte de sinuciderea lui Spargapises, fiul reginei Tomiris a massageţilor, care după o primă confruntare cu oastea lui Cyrus la râul Araxes pe la 580 î.e.n., fiind învins şi luat prizonier, cere acestuia să fie dezlegat, apoi se sinucide. Iar exemplele nu se opresc aici. Interpretatrea sub forma aruncării în suliţe este dată de popoarele mai primitive care probabil au auzit că pentru a fi conducător trebuia să faci faţă suliţelor duşmanului, înfrângerea nefiind o opţiune pentru conducător. Probabil că la pelasgi sinuciderea era un păcat şi de aceea păcătosul decis să-şi pună capăt zilelor ruga apropiaţii să-l arunce în suliţe, astfel aceştia având conştiinţa împăcată că nu l-au omorât ei în mod direct, ci au ajutat un fost tovarăş căzut în greşeala slăbiciunii, iar păcătosul nu şi-ar fi luat în mod direct viaţa; ceea ce era un compromis acceptabil.
    Tot în sprijinul acestui sens al cuvântului, țarul vlah Ioniță Caloian, era numit și „Omorâtorul de romei” (de fapt „ucigătorul” pentru că în bulgară porecla este Калоян Ромеоубиец). Fiind țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207, este imposibil de tras concluzia că ar fi omorât romani, atâta timp cât încă din timpul domniei lui Heraclius I pe la 640, șe obișnuia să se  numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, cu denumirea oficială de Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Pe de altă parte, valahi este un exonim cu care erau erau numite populațiile din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii de la acea vreme. Deasemeni „romei” este asociat cu ceea ce numim astăzi corect „romi”, dar îl atribuim fără diferenţieri şi unui alt grup etnic care au trecut în Imperiul Bizantin, și apoi au pătruns în sud-estul și centrul Europei abia în secolele XIV–XVI. Cum nu se poate presupune că că ţarul Caloian şi-ar fi omorât propriul popor şi cum nu putea omorî membrii unei populaţii ce nu era încă prezentă pe teritoriul Europei la acea vreme, singura explicaţie este că a primit această poreclă pentru că îşi omora oponenţii, „ereticii” politici,  ce nu erau de acord cu ideea conducerii sale, deci romi, sau „romei”, după cum se exprimă cronicarul.
   Cuvântul a rămas şi în engleză ca „roam”, a cutreiera, a călători, a hoinări, o caracteristică implicită a izgoniţilor.
    Mult mai târziu, cei ce au stabilit numele statului modern român,  (A.I.Cuza -1859, recunoscut de puterile vremii abia 19 ani mai târziu) cunoşteau aceste lucruri şi fără să dea prea multe explicaţii care li s-au părut inutile, (în ideea lor probabil fiind cunoştinţe comune oricui), au denumit noul stat România, denumire care înseamnă de fapt "locul (ţara) din care au venit renegaţii".
    Unii considereă că termenul modern România este este de inspiraţie mult mai veche : sec.XII amintit în "Inelul Nibelungilor", (confundat datorită apropierii fonetice cu Ramnuch) apoi, mai clar, Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”, fără să-şi dea seama că de fapt cei cu care vorbea foloseau expresia doar ca să stabilească o conexiune logică între cunoştinţele lui şi natura relaţiilor de lor de rudenie cu "izgoniţii". Cum este de presupus că noţiunea de rom, sau roman este foarte veche, utilizatorii limbii române ai sec.XVI, nu se gândeau că această noţiune poate să fie total necunoscută străinilor cu care intrau în contact.  Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest ?” Probabil din cauza diferenţelor lingvistice, şi contextului conversaţional, Francesco della Valle nu sesizează problema că cei pe care i-a întâlnit erau de fapt surprinşi că un străin le cunoaşte formele arhaice ale limbii, fixate într-o oarecare măsură odată cu stabilirea republicii romane, devenind un soi de dialect intermediar din care ulterior s-a conturat apoi limba italiană. Astfel „Sti romi[ ]nest ? ” trebuie interpretat ca "Ştii (Sti) [să vorbeşti ca…] renegaţii (romi) noştri (nest)?". Cum în limba noastră sunt multe succesiuni de cuvinte care pronunţate par a constitui un singur cuvânt (mai ales în cazul în care ultima literă a primului cuvânt şi prima a celui de-al doilea pot fi pronunţate legat), probabil că Francesco della Vale l-a transcris ca fiind un singur cuvânt, după structurile limbii în care gândea, mai ales că şi azi există cuvinte în limbile străine ce se traduc în limba română cu ajutorul mai multor alte cuvinte.
    Deasemeni, în orice limbă, a rămas denumirea de „rom” a unei băuturi cunoscute şi apreciate peste tot în lume. În orice cultură, această băutură este asociată cu consumul ei de către piraţi, ei fiind deasemeni nişte renegati, izgoniţi, indezirabili, ceea ce confirmă sensul cuvântului ce s-a păstrat până în zilele noastre.
    Efervescenţa intelectuală ce a pregătit revoluţia franceză prin reformularea ideii de societate prin adoptarea idealurilor iluministe şi a apariţiei ideii de stat naţional ce a pregătit Unirea de la 1859, graba de a ne găsi o identitate naţională recunoscută în exterior, ca şi lipsa originalelor textelor doveditoare ale originii noastre, a făcut ca interpretările acesteia să fie făcute în concordanţă cu tendinţele şi cunoştintele răspândite în epocă, în detrimentul adevărului istoric, mai precis cronicăresc (dar asta e altă discuţie).

Rumuni

    Se poate crede şi că termenul „români” provine de la „rumuni”, prin deviaţie fonetică. Termenul se găseşte peste tot în lume, sub diferite forme : rumi, râmi, râmni, arimni, rumâni, armâni, ramuni, rumani, ramungi sau ramani, sunt termeni asociaţi în general cu ideea de transhumanţă a păstorilor.
    Dealtfel au rămas toponime ce susţin ideea, cum ar fi Ramidava, Ramna, Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Sărat, Râmeţi, Râmetea, Râmet, Rămeţi, Râmeşti, sau înafara teritoriului României de azi : Ramdala, Ramdevra, Ramdala, Ramdurg, Ramiona, Ramaiah, Ramathapuran, Ramułtowice, Rambouillet, Ramhusen, Ramjibanpur, Ramlewo, Ramsowo, Ramvik, Rumia, Ruma, Rumanova, Rumoka, Rumont, Rumejki, Rumelange, Rumes, Rumenka Rumohr, Rumbach, Rumhult, Rümligen, Rumney, Rumy, Rimpar, Rimogne, Rimsdorf, Rimsberg, Rimforsa, Rimhorn, Rimini, etc,, care toate au tradiţii în păstorit, legat de locul fix al ciclului transhumanţei.
    Din această perspectivă, chaiar numele lui Rama, eroul mitic hindus, sugerează o asociere cu „păstor”, idee care a fost preluată câteva mii de ani mai târziu de religia creştină, care îl numeşte pe Iisus „păstor”. Fabio Scialpi : „Sunt intrigat de prezenţa pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanţă sanscrită.”, ceea ce sugerează o unitate de limbă pe tot pământul înainte de separarea printr-o catastrofă a diverselor populaţii (consemnat în Biblie sub forma potopului), şi a Turnului Babel, unde s-au încurcat limbile oamenilor, probabil înainte de 5000-4000 î.e.n., când apar primele dovezi ale păstoritului pe teritoriul României moderne.
    Apare şi un toponim Rhimney în ţara Galilor, iar râul cu acelaş nume trece şi printr-un cartier modern al oraşului Cardiff numit Rumney, faimoşi în toată Marea Britanie prin cântecul tradiţional „Zurgălăii din Rumney”, asociat cu un dans ce seamănă izbitor cu căluşul românesc. În engleza veche, rāmian este asemănător cu şi mai vechiul ārǣman (în mediul englezo-romen ?), cu sensul de a se ridica în picioare, a se afirma sus (făţiş), cu alte cuvinte, mândru.  De unde şi termenul de armean, ca fiind un grup desprins de corpul iniţial al poporului care a afirmat făţiş dezacordul faţă de legile vechi cărora li se supunea majoritatea, locaţia acestora pe hartă arătând vastitatea teritoriului lumii pelasgilor. În cazul armenilor era vorba de fapt de o scindare a sistemelor de valori, prin care armenii dădeau mai multă importanţă laturii materiale a vieţii, pe când vechea lege punea spiritul înaintea materialului. Confruntarea făţişă denotă că toţi erau drepţi (aşa cum i-a descris mai târziu Herodot), dar au ajuns la o separare demnă, armenii nefiind alungaţi ca romanii, ci separaţi benevol, ceva asemănător probabil cu brexitul modern.
    Faimoasa expresie a lui Grigore Ureche „Căci toţi de la râm ne tragem” din capitolul intitulat „Pentru limba noastră moldovenească” a nu mai puţin faimosului Letopiseţ al ţării Moldovei cu titlul original „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă”[1], nu înseamnă „de la Roma”, cum greşit a fost interpretat cu diverse ocazii. Nu este o afirmare a descendenţei romane, ci mai degrabă ca o identitate de origine a romanilor cu româniii, ca fiind comună, aceea a rumilor, a păstorilor, a crescătorilor de animale, putând fi tradusă în limbaj modern sub forma : „Căci toţi de la stână (din neam de ciobani) ne tragem”. Râm are sensul de stână, de comunitate a ciobanilor, a crescătorilor de animale, iar crescătorii de animale se numeau pe ei înşişi rumuni, lucru ce a făcut ca ei să fie greşit denumiţi ca popor. Familia semantică de cuvinte mai cuprinde cuvintele „rut” (comportament de împerechere al erbivorelor), „rât”, etc.
    Deasemeni, o sumedenie de toponime, cum ar fi Râmnicu’ Sarat, Râmnicu’ Vâlcea, etc., desmnează de fapt locurile unde se adunau păstorii (probabil în timpul iernii), de unde vine şi adjectivul de rural, adică teritoriu unde locuiesc rumunii, crescătorii de animale, spe deosebire de citadin, unde creşterea animalelor nu este nici posibilă, nici permisă.
    Legat de sensul cuvântului citadin (tot ca paranteza explicativa), se poate spune că vine de la latinul citius, care înseamnă de fapt „mai înainte” (ante) sau întâiul (primum, cu sensul de fruntaş al societăţii, „de frunte”). Cu toatre că se crede că provine din deviza „Citius, altius, fortius” şi că a fost folosită ca deviză pentru jocurile olimpice greceşti, (adoptată ca deviză tradiţională în Elveţia), de fapt a fost adusă în atenţia generală de preotul catolic Henri Didon (scriitor şi orator francez - 1840-1900), ce a fost rostită la sfârşitul unei conferinţe de tineret ce a avut loc la Paris, în 1891, ce avea ca temă progresele revoluţiei industriale pentru lumea religioasă, probabil cu un sens apropiat de cel real. Datorită impactului acestor cuvinte, motto-ul a fost propus de Pierre de Coubertin (părintele Jocurilor Olimpice moderne) la crearea Comitetului International Olimpic în anul 1924 şi a fost folosit pentru prima dată în timpul Jocurilor Olimpice de la Paris. Deşi pedagog şi istoric, Coubertin a interpretat expresia „adaptând-o” la semantica limbii franceze moderne şi transformând-o în deviză, chiar dacă initial nu prea avea legătură cu jocurile olimpice, mai ales că jocurile luând fiinţă în Grecia antică (destul de ciudat), nu ar fi avut rost ca deviza acestora să fie în limba latină. Expresia nu este o deviză, ci un titlu de recunoaştere a calităţilor conducătorilor ce se trăgeau din strămoşii pelasgi care înseamnă „puternici (fortius) înaintaşi (altius) de frunte (citius)” şi care a fost apoi transferată şi liderilor romani. Topica iniţială a expresiei vine de la faptul că principala calitate a liderilor era aceea de a fi conducători „de frunte”, deosebiţi de ceilalţi, mai buni. Aşadar, cu toate că era rezervată conducătorilor înaintaşi, titulatura se potrivea metaforic şi laureaţilor olimpiadelor, mai ales că încununarea cu lauri era destinată iniţial marilor lideri, şi mai târziu, împăraţilor. Cetate înseamnă astfel teritoriu unde locuiau membrii de frunte ai societăţii, iar citadin este un atribut al lucrurilor din cetate. 
   Revenind, dicţionarele contemporane definesc termenul râmnic, ca „Iaz, eleșteu”, după slavonul rybĭnikŭ, adică „loc de pescuit” în bulgară sau ucraineană. Trebuie observat însă că definiţia a fost dată în Dicţionarul etimologic român, de unul care se numea Tiktin (prusac provenit dintr-o familie de rabini, devenit membru de onoare al Academiei Române în 1919) după ideile lui Ben’o Conev (profesor bulgar 1863, 1926), între 1958 şi 1966, perioadă despre care nu mai e nevoie să spunem că s-a încercat din răsputeri slavizarea limbii române, aşa cum s-a întâmplat cu şanse de reuşită mai mari, după eforturi şi dislocări brutale de populaţie întinse pe mai bine de 1000 de ani, cu bulgarii şi ucrainenii. Necunoscând sensul cuvântului (care evident a fost împrumutat de slavi de la noi şi nu invers), a fost normal ca autorii slavi ai dicţionarului să asocieze noţiunea cu un curs ori întindere de apă, lucru ce a fost tolerat nepermis până în zilele noastre. Mai supravieţuieşte o explicaţie a cuvântului, din păcate numai în dicţionarul de arhaisme şi regionalisme: „vale”, mult mai apropiată de sensul corect. Există deasemeni şi două râuri cu numele Râmnic : unul afluent pe dreapta Oltului, ce curge prin județul Vâlcea şi al doilea, afluent pe dreapta Siretului, care curge prin Râmnicu-Sărat. Ambele râuri şerpuiesc printre masive muntoase înalte pline cu zone de păşunat, ale căror văi erau folosite de ciobani pentru aducerea animalelor la şes pentru iernat. Mai există o sumedenie de toponime : Râmnicu de Sus (Jud. Constanța), Râmnicelu (jud. Brăila), Râmnicelu (jud. Buzău), care chiar dacă au iazuri, se află la baza unor văi folosite de ciobani pentru mutarea animalelor de la munte la câmpie iar prezenţa iazurilor ar fi constituit un avantaj. Cu toate acestea, "iaz" are o formă total diferită de "râmnic", dar traducătorii slavi l-au asociat cu „loc de pescuit”, pentru că asta făceau ciobanii când ajungeau iarna cu turmele la şes, ignorând total înţelesul corect al denumirii locului.
     În „Cântecul Nibelungilor” care circula prin sec. al XIII-lea în Germania medievală, apare un Duce (cneaz) Ramnuc în „Ţara Valahilor” : „Ducele Ramunch din ţara Valahilor / cu şapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei / ca păsările sălbatice îi vedeai galopând”. Este evidentă deformaţia fonetică, şi de fapt „Ducele Ramnuc” însemna liderul militar al păstorilor din „Ţara Valahilor” contemporan cu Attila (aproximativ 450.e.n.), invitat printre alte căpetenii la nunta prinţesei burgunde Crimhilda cu Attila, survenită la 13 ani după moartea lui Siegfried (aşa cum susţine legenda). Se poate observa că numele reprezenta la pelasgi în principal ocupaţia de bază comunităţii, aşa cum şi astăzi sunt familii care se numesc Ciobanu sau Văcaru, etc., nefiind important prenumele, folosit probabil numai în familie. Acest obicei care era generalizat, ne face să reconsiderăm semnificaţiile numelor conducătorilor antici ai pelasgilor : Burebista (Boerul Bista) sau Decebal (lider militar al unei formaţiuni de zece „balauri”, adică subunităţi reunite sub unul din faimoasele steaguri ale dacilor – echivalent probabil cu generalii contemporani) şi chiar al dacilor, despre care se poate spune că erau o comunitate de militari (dac, individualizare de la daoi, adică haită de lupi care dă iama în oi – probabil soldat - şi nu prea are legătură cu unele interpretări ca daoi-divini, pentru simpla asemănare fonetică cu zei, destul de îndepărtată totuşi). Astfel, fiecare comunitate de meseriaşi de pe teritoriul ocupat de pelasgi avea o denumire specifică, de exemplu geţi înseamnă agricultori, fiind menţionaţi în izvoarele istorice în multe locuri de pe teritoriul ocupat de pelasgi. La fel şi celelalte comunităţi ale pelasgilor care au fost total greşit numite „triburi” erau denumite după ocupaţia lor principală şi nu după teritoriu sau obiceiuri, acestea fiind comune tuturor.
    Toate aceasta sugerează existenţa unei culturi mult anterioare (deasemeni superioare), pelasge, în care diviziunea socială a muncii şi societatea în general erau bine conturate şi care a avut timp să transforme noţiunile sale  în numele de mai târziu. Aceasta a dus până la urmă la războaiele „dacice”, iniţiate ca răzbunare a romanilor împotriva celor ce i-au gonit, sub presiunea ameninţării colapsului economic. Se poate spune că Traian a răzbunat într-un fel umilinţa înfrângerii lui Fuscus din timpul lui Domiţian şi cea generată de faptul că imperiul trebuia să plătească bir „regilor traci”, fără să-şi dea seama că de fapt a deschis astfel migratorilor poarta spre imperiu, confirmând astfel zicala românească „răzbunarea e arma prostului”.

Deci...

Ca un fel de concluzie la această prezentare condensată la maximum a noţiunilor ce ne definesc originea (ce nu poate fi numită apartenenţă, căci noi suntem Europa, nu aparţinem acesteia), ar trebui ca toate „naţiunile” europene actuale să-şi revizuiască atitudinea faţă de România, leagăn al realizărilor de care sunt atât de mândri şi în acelaş timp scut ce le-a apărat de-a lungul timpului împotriva năvălirilor din răsărit, în timp ce ele se ciondăneau copilăreşte pe cine ştie ce nimicuri.




[1] Letopiseţul a fost scris între 1642 şi 1647, prima dată publicat în 1852 de către Mihail Kogălniceanu, pe baza unor copii ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, originalele fiind pierdute.

miercuri, 2 mai 2018

Un diletant despre mutatrea ambasadei României din Israel, la Ierusalim


     De câteva zile vuieşte prin mass-media de toate culorile problema mutării ambasadei României din Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim. Unii sunt pro, alţii contra, cu toţii invocând argumente care mai de care mai ciudate.
    Ar trebui lămurită puţin problema din perspectiva dreptului internaţional, chiar dacă nu sunt  familiarizat cu problemele de diplomaţie. În definitiv, ambasada unui stat pe teritoriul unui alt stat este teritoriul statului “musafir”, pe cel al statului gazdă. Acest lucru se întâmplă numai în cazul în care cele două state sunt interesate reciproc de stabilirea unor relaţii politice (şi nu numai). Aici e problema. Când eşti găzduit de un stat este la latitudinea statului gazdă unde te lasă să stai. Este la fel ca la persoanele obişnuite, căci statul este şi el o persoană (în acest caz, juridică). Aşa cum o persoană oarecare are dreptul să nu te primească în casă, aşa şi statele pot să refuze, sau să nu se arate interesate de stabilirea unei relaţii diplomatice. Mai intervine o altă problemă. Dacă te duci în vizită la cineva care admite să te primească, acesta are dreptul să decidă unde să te primească : în bucătărie ori în salon, sau dacă rămâi peste noapte, în camera de oaspeţi ori în grajd, funcţie de preţuirea pe care ţi-o dă gazda. Aşa şi cu statele. Până la urmă, îţi acordă un loc în statul lui, unde consideră că este potrivit, conform relaţiei reciproce, din perspectiva intereselor ambelor părţi, în urma negocierilor.
    Cinstit vorbind, chiar dacă trebuie folosit un limbaj diplomatic, eşti la mâna gazdei. Statele europene, în bloc, au refuzat mutarea ambasadelor la Ierusalim din motive neclare, ceea ce este echivalent cu o sfidare a gazdei, înainte de o justificare, o negociere. Din acest motiv, statele ce refuză această mutare, de fapt nu vor să recunoască Ierusalimul drept capitală a Israelului. În fond, poate statul Israel vrea să cedeze Tel Aviv-ul unui alt stat (nu e cazul, dar să presupunem, făcând abstracţie de situaţia concretă), pentru înţelegeri teritoriale avantajoase. Atunci ce faci ? Te trezeşti cu ambasada statului tău pe teritoriul unui stat cu care poate nu doreşti să ai relaţii diplomatice, sau cu două ambasade pe teritoriul aceluiaş stat.
    Mai este o problemă legată de amplasarea ambasadelor din perspectiva statelor care se opun acestei mutări, în sensul că TelAvivul se află la ţărmul Mării Mediterane, de unde ambasadele pot fi evacuate mai uşor în cazul unor evenimente neaşteptate, pe când amplasarea lor la Ierusalim, ar face funcţionarii ambasadelor să se simtă presaţi de mişcările religioase intolerante ce-şi revendică originea în acest oraş, fiind mult mai expus acestora. Gestul preşedintelui S.U.A. de a îmbrăţişa propunerea, pare făcut de pe poziţii de forţă, care parcă ar vrea să spună că nu-i pasă de eventualele probleme, un mesaj destul de transparent la adresa altor puteri mondiale.
    Oricum, tămbălău mare din partea unui preşedinte confuz, o Uniune Europeană cu interese ciudate şi alte probleme pe care noi ăştia “populimea” (după expresia unui contemporan) nu prea avem de unde să le ştim, deşi ni se repetă tot timpul povestea cu “democraţia participativă”, fără ca cineva să ştie la ce participă.
    Faptul că Netanyahu a invitat premierul român şi şeful camerei deputaţilor să discute problema (fără a face aprecieri cu privire la calităţile diplomatice ale acestora), face parte din negocierile normale, în aceste cazuri şi e dovadă de respect din partea gazdei. Adică, dacă ai pe cineva în gazdă şi vrei să renovezi camera de oaspeţi în care stă, îl inviţi să-şi aleagă o altă cameră, până faci renovările. Şi una peste alta nu cred că e bătut în cuie ca ambasada să fie în capitală, oricare ar fi aceea, chiar dacă există legi internaţionale care reglementează cumva asta. Altfel s-ar putea întâmpla ca locurile de ambasade în Ierusalim pe bază de invitaţie să se termine, că oraşul e aglomerat, apoi să te trezeşti cu ambasada României în Israel, tocmai la Arad, aşa, că tot eşti obişnuit cu numele, ….
     Pentru curioşi, Arad este o localitate (şi) în Israel – ciudat, nu ?


joi, 26 aprilie 2018

Despre familia "traditionalã"



Premise

     În ultimul timp, în mass media apare foarte des “problema familiei tradiţionale”, pe undeva trăgând un justificat semnal de alarmă, pentru că parlamentarii şi guvernanţii sunt pe cale să modifice în mai rău legislaţia existentă privitoare dreptul familiei. Deşi la noi familia îşi are originile legislative în codul familiei al lui Napoleon, familiile româneşti respectă în continuare legile belagine, tacite, mai vechi decât Europa însăşi, evitând cu bun simţ constrângerile noi, care nu corespund acestora din urmă, simţind că suflul înnoirii nu vine din nici o altă parte decât din interior. Poporul trece problema sub tăcere, pentru că nu consideră că e cazul să facă multă gălăgie sau să se “revoluţioneze” pentru atâta lucru, iar ziariştii sunt singurii a căror voce se mai face auzită peste hotare, chiar dacă anemică si confuză, iar occidentalii aud numai ce vor, sau le convine.
    Tot tămbălăul acesta inutil a apărut pentru că parlamentarii şi guvernanţii români vremelnici se grăbesc cu obedienţă să aplice normele europene privitoare la familie, în loc să susţină puncte de vedere corecte, care ar ajuta inclusiv U.E. să iasă din marasmul legislativ actual. De ce ? Pentru că nu cunosc semnificaţiile noţiunilor din propria limba, cu atât mai puţin pot înţelege abordările U.E., care fiind făcute într-o limbă mai puţin complexă decât româna, este normal să conţină lacune semantice din perspectiva utilizatorului de limbă română, de unde şi nedumeririle politicienilor români cu privire la politicile U.E. în general, exceptând interesele economice divergente, unde lucrurile sunt destul de clare.
    Acest lucru se întâmplă pentru că toate limbile europene, inclusiv româna se trag dintr-o limbă comună a membrilor unei civilizaţii globale dispărute în preistorie, pelasgii. Amănuntele istorice ce interesează aici sunt că limba română a păstrat cel mai bine structura şi chiar formele acestei limbi străvechi. Spre deosebire de noi românii, nucleele de populaţii ce au constituit ulterior popoarele vest-europene sunt alcătuite din comunităţi de meseriaşi (mineri, fierari şi alţi meşteşugari) ce au migrat după ultima glaciaţiune, cu un fond de cuvinte mult redus faţă de cel iniţial, iar limba originară a suferit mutaţii majore datorită folosirii aproape exclusive a unui jargon tehnic specific meseriilor înrudite cu extragerea şi prelucrarea metalelor datorat separării de corpul principal al populaţiei, rămas în zona carpatică. Limbile provenite din acest jargon se numesc acum limbi germanice şi nu mai au întreaga complexitate a limbajului original şi a căror semantică este mai apropiată de sensul propriu al exprimării. Această separare s-a produs într-o perioadă neclară din punct de vedere istoric, dar destul de repede după dezvoltarea sub formă de rune a scrierii de la Tărtăria, pe care germanicii au luat-o cu ei în migraţia lor. În sprijinul acestei ipoteze, vine descoperirea unei pietre din munţii Buzăului acoperită cu rune, care arată că dezvoltarea scrierii de la Tărtăria s-a produs în tot spaţiul carpatic, nu numai în zonele miniere, de unde au migrat nucleele popoarelor germanice de mai târziu. Cu timpul, în spaţiul carpatic, s-a dezvoltat separat scrierea tracică prezentă la cumpăna erelor pe plăcuţele de la Sinaia, care conţine 144 de caractere, dovadă a unui stil de gândire extrem de complex, în care sensurile proprii şi figurate coexistă fiind dependente contextual, lucru ce face foarte dificilă traducerea lor în termeni moderni, chiar dacă baza lexicală e asemănătoare atât grafic, cât şi fonetic. Toate acestea sunt argumente în plus pentru care vikingii numeau populaţiile tracice, “veri”.
Intenţia nu este de a transforma această problemă într-o lecţie de istorie (chiar dacă recenta petrecere dintre noi în data de 24.04.2018 a istoricului acad. Dinu C. Giurescu la vârsta de 91 de ani ar merita mai multă atenţie), dar referirile de această natură sunt absolut necesare în contextul în care se bate atâta monedă pe „contradicţiile” dintre „familia tradiţională” românească şi noile norme europene privitoare la acest subiect. În realitate problema este destul de simplă, deşi politicienii U.E. nu o înteleg din cauza limitărilor de limbaj şi a educaţiei morale diferite, iar cei români nu sunt destul de învăţaţi pentru a lămuri problema.
     Viteza cu care apar informaţiile în societatea modernă nu mai permite prezentarea „in extenso” a acestora, iar acumularea cunoştinţelor a început să fie mai mult cantitativă, mai puţin calitativă dar dependentă de mass media, unde se presupune că se prezintă informaţii unui public avizat, iar ziariştii însăsi fiind educaţi într-o astfel de societate, creează un soi de superficialitate, o ruptură între esenţa problemelor şi semantica limbajului. În consecinţă, am simţit nevoia de a prezenta pe scurt câteva probleme legate de familie, în scopul unei clarificări minime a cauzelor acestei furtuni din paharul cu apă al presei româneşti, chiar dacă problema e mult mai complexă şi necesită o mai mare atenţie din partea specialiştilor, care în ultimul timp au devenit mai mult depozitari ai unor informaţii pe care nu prea le înţeleg şi cu atât mai puţin le pot folosi.

     Familiile, ca „celule de bază” ale societăţii se pot împărţi în două categorii : pe bază de înrudire şi pe bază de convenţii sociale.

    Familii pe bază de înrudire

      Familie ancestrală

     Familia ancestrală (nu tradiţională cum se spune incorect) este o comunitate de persoane înrudite genetic, prin intermediul a două persoane compatibile de sexe opuse care consimt liber la căsătorie. Din familie fac parte ancestorii biologici ai  ambelor persoane căsătorite şi succesorii tuturor.
    Căsătoria este o realitate socială recunoscută mutual de parteneri şi de membrii familiilor ancestoare ale persoanelor căsătorite, ceremonial prin intermediul bisericii, oficial prin actele eliberate de stat şi convenţional (prin cercul alcătuit din prieteni, amici sau cunoştinţe al căsătoriţilor) prin intermediul petrecerii de nuntă. Aceasta determină drepturi şi obligaţii reciproce ale familiei şi mediului social, ce se concretizează în respectarea intimităţii familiei şi eventualului sprijin acordat acesteia, fără pretenţii de natură afectivă ori sexuală din partea celui care ajută. Ea consfinţeşte o relaţie numită matrimonială, adică un cuplu alcătuit dintr-un bărbat şi o femeie care trebuie să devină mamă, relaţia având o poziţie distinctă în cadrul unei familii, indiferent de mărimea acesteia.
Scopul principal al căsătoriei este acela de a procreea, asigurând perpetuarea speciei şi educarea noilor generaţii (la societăţile dezvoltate), adică evoluţia.
    Astfel, căsătoria nu este un act formal, ci prin convieţuirea a doi parteneri de sex opus, are un rol biologic natural, indiferent de recunoaşterea acestuia de către membrii comunităţii. Femeia este construită genetic să simtă, iar bărbatul să vadă pentru a declanşa mecanismul sexual obligatoriu pentru procreere, deci perpetuarea speciei. Cu toţii însă simt nevoia instinctivă de a-şi umple reciproc golurile atât în planul personalităţii cât şi în mod fizic, nu numai în plan sexual. În relaţiile de lungă durată, partenerii îşi aleg, de fiecare dată, unul la celălalt calităţile din care ei înşişi au cel mai puţin. Acest lucru confirmă şi el că natura foloseşte deosebirea sexuală pentru evoluţie, cu efortul cel mai mic. Astfel familia asigură atât perpetuarea cât şi evoluţia speciei, care împreună cu completarea rolurilor biologice asigură supravieţuirea familiei şi a urmaşilor pe durata existenţei acesteia.
   Aici apare o problemă religioasă, care impune căsătoria ca o comuniune pe viaţă. Acest canon provine din antichitate, când scopul principal al familiei era mai mult procreearea şi transmiterea cunoştinţelor elementare către noile generaţii, în condiţiile în care speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani. Cum astăzi speranţa de viaţă a crescut sensibil, în medie 70 de ani, intervalul necesar creşterii şi educării unui urmaş a crescut simţitor, dublându-se, de la 15 la 30 de ani. Cu toate acestea, performanţele biologice de procreere nu s-au modificat prea mult prin evoluţia naturală a speciei şi rămâne o perioadă dublă de viaţă adultă, în care partenerii căsătoriţi pot dezvolta afecţiuni şi faţă de alte persoane înafara cuplului. Biserica ar trebui să facă ceva în acest sens, pentru că au intervenit şi alte modificări majore în societate datorate avansului tehnologic, ce a şters multe din îndatoririle femeii şi ale bărbatului în interiorul familiei, prin apariţia electrocasnicelor şi a supermarketurilor, ce scutesc efectiv timpul alocat pentru aceste activităţi, disponibilizându-l pentru alte scopuri. Astfel femeia nu mai e dependentă de bărbat pentru aportul de hrană sau bunuri utile gospodăriei, iar bărbatul nu mai e dependent de femeie pentru întreţinerea gospodăriei şi educaţia copiilor în timp ce el caută să procure mijloacele de subzistenţă. Fiecare din ei poate astfel susţine o familie monoparentală, dar acest lucru trebuie luat în considerare numai accidental, prin dispariţia unuia din parteneri. Societatea are totuşi o soluţie la aceste situaţii fortuite, prin încheierea de căsătorii, deşi încheierea unei căsătorii între doi parteneri ce au urmaşi de la parteneri anteriori aduce disconforturi emoţionale greu de depăşit de noua generaţie.
    Din acest punct de vedere, cel mai greu de depăşit este ideea posesiunii exclusive a partenerilor unul asupra altuia prin căsătorie, indusă timp de două milenii (prin intermediul Bibliei în cazul populaţiilor creştine). Această idee răspândită mai ales în timpul evului mediu în toată Europa, a constituit un real regres social faţă de societăţile antice greacă, egipteană şi romană. Acest lucru provine din mentalitatea infantilă a conducătorilor “popoarelor” aflate în zorii civilizaţiei moderne după căderea marilor imperii antice, ale căror clanuri parazite provenite din hoardele migratoare ce au invadat Europa după retragerea aureliană, şi-au arogat dreptul de stăpânire asupra unor teritorii pe care se aflau deja populaţii paşnice provenite din răspândirea pelasgilor din spaţiul carpatic, după glaciaţiunea Würm. Este binecunoscută înclinaţia către posesiune exclusivă a copiilor mici, care abia în adolescenţă încep să facă deosebirea între posesie şi apartenenţă, abia aceasta din urmă fiind relaţia între partenerii unei căsătorii, aceştia aparţinând în egală măsură familiei şi nu posedându-se reciproc, unul în calitate de proprietar discreţionar, iar altul în poziţie de obedienţă faţă de cel dintâi, o relaţie doar cu puţin mai evoluată faţă de sclavie.
    Ideea se poate susţine prin referirile istorice privitoare la Războiul celor Două Roze (1455–1485) cunoscut ca “război civil” purtat cu intermitență pentru tronul Angliei între susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York , ambele ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avându-l ca strămoș comun pe regele Edward al III-lea, şi la Războiul de 100 de Ani care a fost purtat între Anglia și Franța în intervalul 1337-1453. Războiul de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilități întrerupte de perioade lungi de pace. Evident, ele nu au fost nişte războaie în adevăratul sens al cuvântului (aşa cum apreciază şi istoricii), ci doar răfuieli între clanuri “stăpânitoare”, ce au durat aşa de mult pentru că erau greu de găsit susţinători gata să îşi dea viaţa pentru cauze cu care nu aveau nimic în comun printre membrii populaţiei sedentare asuprite (ce îşi vedea de propriile probleme). Cu timpul, prin spolierea populaţiei de bază peste care s-au aşezat, aceste clanuri şi-au arogat drepturi de conducere discreţionară a populaţiei de pe teritoriile “stăpânite”, impunând cu forţa reguli sociale la nivelul lor de înţelegere, cu mult sub standardele populaţiei majoritare. Această acţiune a fost facilitată şi de lipsa de mijloace de comunicare şi de deplasare rapidă a populaţiei majoritare migrate, aflată în curs de organizare. Aceste reguli au fost iniţial sprijinite de biserică printr-o ciudată cooperare, apoi după revoluţia franceză au început să fie impuse ca politică de stat, ce a preluat în principiu structurile moştenite de la aceste clanuri. 

  Pot fi făcute câteva clasificări ale familiilor , datorită multitudinii de situaţii în al căror context se poate forma o familie, lucru consfinţit de înţelepciunea populară prin zicala : “Câte bordeie, atâtea obiceie”.
  Familia se numeşte restrânsă când unul din membrii cuplului căsătorit (sau ambii) decid să convieţuiască separat de membrii familiilor din care provin, legăturile dintre aceştia devenind sporadice. Este şi ideea care stă la baza conceptului de “naş”, a cărui familie trebuie să suplinească rolul ancestorilor biologici. Această tradiţie îşi are originea la noi în târgul de fete de la Muntele Găina, conceput de pelasgi tocmai pentru evitarea consangvinitatii, lucru ce confirmă o adâncă ştiinţă a medicinei dar şi a rolului social al familiei. Astfel familia naşilor avea rolul de a ghida fata care trebuia să urmeze feciorul în altă zonă a teitoriului, cu privire la obiceiurile comunităţii de care aparţinea noul său cămin şi de înlocuitor al afectivităţii familiei ancestrale proprii. Se putea întâmpla şi invers, ca feciorul pretendent să urmeze fata, din varii motive.
    Familia se numeşte extinsă când cel puţin o parte din membrii familiilor biologice din care provin căsătoriţii consimt să îşi desfăşoare traiul în comun cu aceştia. În aceste situaţii apar uneori deviaţii comportamentale (numite incestuoase) de genul relaţiilor sexuale între membrii familiilor ce sunt rude de gradul trei sau patru. Aceasta se datorează confuziilor psihice, somatice şi afective specifice adolescenţilor, când corelarea afectului cu noile funcţii biologice apărute la pubertate cu care nu sunt încă obişnuiţi este în formare şi sunt doar temporare, dar nu pot fi tolerate de ceilalţi membri ai familiei, căci în nici un caz nu trebuie să devină matrimoniale. 
  Spre deosebire de acest comportament firesc, clanurile “conducătoare” ale nou-formatelor “popoare”, îşi dovedesc primitivitatea comportamentului familial prin încurajarea căsătoriilor între rude de gradul trei sau patru (ori chiar mai rău) numai în scopul conservării poziţiilor privilegiate sau a patrimoniului material, neştiind care sunt condiţiile de existenţă şi funcţionare ale regalităţii, ori ignorându-le cu desăvârşire, mai ales după apariţia legii salice, impuse în secolul al VI-lea, sub domnia lui Clovis I. (Despre felul în care s-au format popoarele europene, istoria ar trebui să-şi revizuiască unele puncte de vedere neconforme cu realitatea istorică)
   Organizarea familială e de tip clan, autocrată, de tip monarhic (care NU înseamnă "guvernarea unuia singur" aşa cum susţin unii autori) pentru familiile extinse atunci când acestea sunt conduse decizional (al alegerii partenerilor de reproducere, afectivi sau sexuali) de un bărbat şi de tip gintă când deciziile majore de acest fel aparţin unei femei.
   Societatea poate fi gentilică atunci când drepturile succesorale şi patrimoniale familiale (recunoscute de de structurile sociale mai numeroase prin obiceiuri, tradiţii sau legi) se fac în funcţie de mamă, iar patriarhală când aceste drepturi sunt recunoscute în funcţie de tată. În ambele tipuri de societăţi pot exista organizări familiale de ambele feluri (restrânse şi extinse).
    Aceste două forme de organizare socială ale comunităţilor sunt în prezent depăşite, ele nemaifiind preponderente în cadrul unei singure comunităţi umane de tip naţiune administrată de stat şi fiecare cuplu căsătorit poate decide asupra patrimoniului şi succesiunii prin intermediul contractului prenupţial, sau actelor succesorale.
Dacă recunoaşterea ceremonială, oficială şi convenţional socială sunt cumva mai mult sau mai puţin statuate de codurile civile, convenţia mutuală este mai complicată din cauza dreptului la intimitate al persoanelor şi cuplurilor căsătorite.
Aceasta implică compatibilităţi afective, genetice, intelectuale, sexuale, ocupaţionale, educaţionale, locative, etc., ce nu pot fi reglementate. Cu toate acestea, o societate matură trebuie să ofere unele ghidaje minime privitoare la aceste lucruri.
    În primul rând este nevoie de compatibilitatea genetică, din care oficial se face numai testul RH.       Pentru a face unele precizări succinte asupra unor termeni confuzi în rândul noilor generaţii cu privire la relaţiile dintre bărbaţi şi femei, se poate folosi o perspectivă materială : sexul te costă suma în bani necesară pentru acordul partenerei; dragostea te costă prietenia acesteia, iar iubirea te costă totul.
    Dacă despre celelalte se mai vorbeşte sau scrie, compatibilitatea sexuală şi afectivă sunt lăsate numai la aprecierea partenerilor, fără ghidaje adecvate, deşi psihologii şi terapeuţii de cuplu fac mari eforturi pentru a-şi dovedi utilitatea. Din acest motiv, din ce în ce mai multe cupluri divorţează, sau pur şi simplu nu se mai căsătoresc, recunoaşterea ceremonială a căsătoriei după un divorţ fiind cumva contradictorie în context religios.

    Familii pe bază de Convenţii sociale

     Familie mixtă

Aici intră familiile ancestrale care acceptă relaţii cu terţi parteneri indiferent de sex (amanţi ori concubini de ambele sexe), a căror confirmare este numai socială dar în sens restrâns din cauza moralei creştine şi se numeşte concubinaj. În societatea modernă accepţia termenului s-a deplasat spre cupluri neconfirmate oficial prin căsătorie. Cele mai întâlnite convenţii (ce nu sunt recunoscute oficial, deşi ar trebui) sunt menage a trois şi haremurile specifice comunităţilor musulmane. Recunoaşterea lor de către stat se poate face prin convenţie partenerială, singurul angajament corect ce poate fi admis oficial. Aceasta se poate face între o familie (prin înţelegere prealabilă detaliată preferabil nepublică privind latura sexuală şi afectivă) şi un alt partener (de obicei cu rol sexual activ funcţie de eventuala bisexualitate a unuia din parteneri sau acceptare a nevoilor sexuale şi afective diferite ale partenerului acceptant, faţă de partenerul insuficient satisfăcut de cel puţin una din relaţiile sexuale sau afective şi rol afectiv sau sexual diminuat faţă de partenerii căsătoriţi). Ea ar trebui şi trebuie dublată de un act prenupţial, care să stabilească eventualele drepturi patrimoniale, matrimoniale, şi mai ales succesorale. Cuvântul “patrimonial” este greşit folosit în vorbire cu sensul de raport juridic cu conținut economic, şi vine de la pater- tată în latină, şi se referă la drepturi ereditare, cum ar fi numele, alte drepturi de acest fel putând fi obţinute de urmaşi doar prin merit propriu şi nu la dorinţa părinţilor sau discreţia legii. Am vorbit de bisexualitate, pentru că deja celebrul stil de convieţuire “menage a trois” este datorat înclinaţiei genetice mai accentuate a femeilor spre bisexualitate, care de altfel este de cele mai multe ori numai temporară. Aceste convenţii ar trebui să specifice expres admiterea de către partenerul extern familiei căsătorite, a convenţiei mutuale de tip sexual (ce nu trebuie specificată în detaliu în act decât la cerea părţilor), cât şi drepturi şi obligaţii locative ale partenerilor, dar şi drepturi şi obligaţii educaţionale şi patrimoniale ale partenerilor asupra urmaşilor, indiferent cărui partener îi aparţin bilologic.
    Cauzele sunt de ordin istoric şi sunt mai evidente la familiile restrânse din partea Moldovei care erau mai numeroase, fiind primele care stăteau în calea migratorilor, iar riscul era mai mare ca femeile să rămână fără partener din cauza luptelor susţinute evident de bărbaţi. Cum din cauza luptelor cu migratorii incidenţa unor astfel de situaţii era mai mare decât în alte zone, numărul de familii mixte era mai mare, familiile ancestrale simple sau extinse luând în parteneriat familial văduvele celor dispăruţi, practică ce a supravieţuit până în timpurile moderne. De obicei copii acestora, indiferent dacă erau concepuţi cu partenerul dispărut sau cu noul partener din familia acceptantă, purtau nume după mamă : Amariei, Afloarei, Aioanei, etc. Mai târziu, în faza statală incipientă, autorităţile încă neexperimentate au preluat în acte numele copiilor ce şi-au întemeiat la maturitate propriile familii şi le-au înregistrat ca atare. Acest tip de familie e admis şi în cultura veche a altor popoare aparând (mai nou) inclusiv în Biblie, ca un tip de relaţie acceptat de morala creştină.
    Cultura populară românească cunoaşte şi aplică toate aceste tipuri de convenţii, deşi nu se vorbeşte deschis despre acestea, cu toate că exprimări publice sunt admise fără referinţe directe la persoane (din motive religioase, mai noi decât cele tradiţionale), un exemplu celebru fiind cimitirul vesel din Săpânţa.
   Pe scurt, în satele româneşti toată lumea ştie despre relaţiile tuturor, evitând promiscuitatea, dar nimeni nu discută despre acestea, din bun-simţ, pentru că acest tip de relaţii are un caracter personal ale căror detalii sunt nesemnificative pentru viaţa comunităţii şi de obicei nu sunt făcute publice.
    Necesitatea acestei recunoaşteri este dată de două motive importante.
   Primul motiv este dat de influenţa asupra urmaşilor. Familia monoparentală afectează echilibrul emoţional al copilului prin lipsa fiziologică a unui partener sexual al părintelui rămas singur ce modifică stările afective ale acestuia faţă de copil. La rândul său, copilul (care învaţă normele de bază ale comportamentului social prin imitare, nonverbal, empatic) este lipsit de modelul comportamental şi afectiv faţă de celălalt părinte, ceea ce îi aduce deservicii ulterior, determinând un comportament mai mult sau mai puţin deviant. Prin alipirea prin convenţie socială la o familie, copilul empatizează cu părintele familiei partenere care lipseşte părintelui biologic.
   Al doilea motiv este prevenţia legată de răspândirea bolilor cu transmitere sexuală, partenerul extern familiei iniţiale fiind sigur că are un suport afectiv, material sau sexual în membrii familiei partenere, iar membrii familiei fiind siguri că au un astfel de suport din partea partenerului sau partenerilor, reducând riscul expunerii în timpul căutării unor parteneri afectivi sau sexuali adecvaţi, ei  fiind de multe ori aleşi în grabă, la întâmplare din cauza lipsei de timp ce poate fi alocat acestei activităţi cauzat de ocupaţia persoanei în cauză. Această siguranţă este un motiv în plus de încredere ce facilitează controlul intern al acestui tip de relaţii.

Familie adoptivă

Este de obicei o familie în care partenerii de cuplu matrimonial (indiferent dacă fac parte dintr-o familie restrânsă sau extinsă) nu pot avea urmaşi, dar îşi doresc acest lucru şi iau în grijă copii mici instituţionalizaţi sau abandonaţi. De multe ori se consideră că ajutorul dat de o familie restrânsă ce nu poate avea urmaşi prin preluarea pentru îngrijire şi educaţie a unui copil ce face parte din familia biologică a unuia din membrii cuplului (în cazul în care aceasta are prea mulţi copii sau nu are posibilităţi materiale, iar părinţii nu se pot ocupa de creşterea şi educarea tuturor), se poate numi “adopţie”. Chiar dacă actele oficiale pot confirma acest lucru, în mod natural acest tip de familie se numeşte tot extinsă, membrii ei fiind înrudiţi biologic. În prezent statul reglementează destul de mult această situaţie, deşi într-o manieră confuză. În această categorie, intră şi familiile ce recurg la tehnici genetice, ca inseminarea “in vitro” sau “mamă purtătoare”. Ultima tehnică este cea mai riscantă, datorită mecanismului programării genetice a organismului femeii care se ataşează afectiv de copilul purtat, chiar dacă genetic nu este al său.

    Parteneriat homosexual

    Parteneriatele homosexuale nu pot fi numite familii. De ce?  Particula iniţială fa- din cuvânt se referă în acest caz la feţi, la facerea, naşterea lor, nu la femeie, ca în cazul compunerii în alte cuvinte, deci familie înseamnă cuplu care face feţi, deci fată. Poate unora mai sensibili li s-ar părea degradant şi ar spune că numai animalele fată, femeile nasc. Să nu uităm însă că familie are sens general, pentru că şi animalele formează familii. Asta în legătură cu denumirea.
    Mai important este sensul : pentru că un cuplu de homosexuali nu poate asigura prima şi cea mai importantă funcţie a familiei, procreearea. Legalizarea unor astfel de căsătorii (recunoaşterea oficială), nu este posibilă, pentru că statul nu poate admite neproliferarea deliberată a propriei populaţii, acest lucru fiind echivalent cu o sinucidere. Dar parteneriatele nu pot fi interzise prin lege în virtutea drepturilor omului.
    Legalizarea unor astfel de căsătorii (recunoaşterea oficială), nu este posibilă, pentru că statul nu poate admite neproliferarea deliberată a propriei populaţii, acest lucru fiind echivalent cu o sinucidere, nefiind o problemã de optiune.
     Un alt motiv pentru care nu se poate admite, este acela că în cazul adopţiei unui copil de către un astfel de cuplu, afectivitatea părinţilor adoptivi faţă de urmaşul adoptat nu depăşeşte cu mult afectivitatea asistenţilor sociali dedicaţi, pe care în plus, statul îi poate controla şi interveni în educaţia urmaşilor, spre deosebire de adopţii unde controlul statului este nul, la fel ca într-o familie ce dispune de urmaşii proprii. Deasemeni, problemele afective ale copilului sunt similare cu cele ale celor proveniţi din familii monoparentale, dar accentuate de prezenţa a doi părinţi de acelaş sex, ceea ce duce la un comportament adult disfuncţional social al copilului crescut în mediul unui astfel de parteneriat.
    Aceste tipuri de parteneriate trebuie recunoscute oficial ca atare, nu sub denumirea de căsătorie. Unul din motive este acela de a putea interzice adopţia, în interesul copilului, căci un copil deja traumatizat de lipsa de afectivitate prin lipsa ambilor părinţi biologici, este mult mai expus riscului de a deveni un membru disfuncţional al societăţii, inclusiv din cauza excesului de afectivitate de un singur fel. Recunoaşterea parteneriatelor homosexuale distincte faţă de căsătorie contribuie în primul rând la controlul mai eficient al sănătăţii societăţi, are un rol preventiv împotriva proliferării unor astfel de comportamente sociale sinucigaşe.
    Pentru că se răspândesc în societate (din păcate cu sprijinul substanţial al mass-media) înţelesuri confuze cu privire la noţiunile ce descriu deviaţiile de natură sexuală, de multe ori evitate de pudicii membri ai Academiei,  poate ar trebui puţin clarificate.
   Homosexual, este o persoană care preferă relaţiile sexuale cu persoane de acelaş sex. Pentru homosexualii de genul masculin se foloseşte termenul de pederast (prin extensie de la sensul iniţial de “atracție sexuală a unui bărbat adult pentru un adolescent” specificat în DEX cu provenienţă incertă). În limba română tremenul există şi sub forma “buzerant”. Pentru homosexualii de gen feminin, se foloseşte termenul de lesbiene, originea termenului fiind unanim acceptată ca fiind în Odiseea lui Homer, în care Ulise, personajul principal al naraţiunii,  poposeşte în timpul lungului drum spre casă pe insula Lesbos, locuită numai de femei, ce îşi satisfăceau reciproc nevoile sexuale în lipsa partenerilor de sex opus. Cu toate acestea în limba română există forme regionale ale cuvântului cum ar fi lebădă, linguristă, sau țâțeră. Avem în limba română şi un termen pentru hermafrodit : piţifelnic. Chiar dacă hermafroditul este o persoană cu o deviaţie biologică şi nu psihică, este interesant că termenul pitifelnic (desi arhaic) a dispărut din dicţionare pe motiv ca nu sunt referinte la acesta, el a fost folosit de Radu Tudoran în romanul “Toate pânzele sus !”, ca expresie folosită de personajul bucătarului turc Ismail, cu sensul figurat pentru ipocrit. Cuvântul se mai foloseşte şi azi în limbajul colocvial cu sensul de “om marunt, cu actiuni meschine;jigodie”, sau “creaţie gazetărească”. Sensul figurat este evident, fiind aplicat metaforic unor noţiuni cu dublă natură. După cum se vede, problema homosexualităţii nu este o apariţie nouă în peisajul social românesc, formele arhaice regionale ale cuvintelor însemnând că poporul nostru a gestionat cu succes  astfel de probleme (ce apar inevitabil ca deviaţii în orice societate, fără ca fenomenul să capete amploare), delimitând orientarea sexuală a unor indivizi, dar fără să-i excludă total din viaţa comunităţii, aşa cum s-a întâmplat în alte comunităţi prin excomunicarea acestui gen de persoane, sau chiar mai rău.
    Aşadar, preocuparea liderilor U.E. cu privire la această problemă, este falsă şi accentuată inutil din ignoranţă, sau deliberat din motive politice, deşi soluţiile sunt evidente şi se aplică chiar şi în lipsa unei legislaţii statale, la noi prevalând de fapt legile pământului, numite Legile Belagine. „Belagin” nu este decât o formă a vechiului etnonim „pelasg”, evoluatat ulterior în „valah”. Acestea au fost valabile până de curând (secolul al XIX-lea ca “Legile valahe ale pământului”) pe tot teritoriul locuit de strămoşii noştri, care mai de mult, era mult mai întins decât România Mare, interbelică. Cu toate că aceste legi s-au răspândit în toată Europa - aşa cum am arătat - prin nuclee de populaţie ce au migrat în căutarea resurselor, influenţele bisericii au avut un impact major asupra unor popoare care s-au desprins din corpul principal şi nu mai aveau suportul lingvistic complet de care liderii lor aveau nevoie să combată ideile religioase neconforme cu realităţile sociale. Ca o paranteză conectivă, din acest motiv s-a produs desprinderea credinţei ortodoxe de cea catolică deşi ambele au origine creştină. Ca rezultat, legile belagine s-au pierdut în occident, fiind înlocuite de legi discreţionare, impuse cu forţa de clanuri agresive provenite din popoarele migratoare, aşa cum am explicat la început.
    Astfel, Europa occidentală, care a avut totuşi iniţiativa lăudabilă a constituirii U.E., caută acum să reconstituie aceste legi fără a le înţelege prea bine (din cauza lipsei limbajului complex adecvat) şi liderii cred că sistemul nostru juridic nu face faţă noilor exigenţe, când de fapt nu pot înţelege că noi am avut mereu aceste legi la care ei abia acum caută să ajungă. Aşadar oficializarea acestor relaţii în structura şi cu limitările arătate aici, nu poate deranja pe nimeni, chiar dacă suprareglementarea, deşi inutilă, pare necesară într-un moment istoric de derivă morală, datorat confuziei generate de interese conflictuale de natură politică, economică, religioasă şi chiar ştiinţifică.
    Opoziţia societăţii româneşti la legalizarea căsătoriilor între homosexuali este justificată, dar motivele expuse public sunt departe de obiectul discuţiei. Astfel, se creează falsa impresie a autohtonilor că occidentul are ceva cu noi pe de o parte, iar pe de altă parte se creează falsa impresie a occidentalilor că ne opunem progresului, deşi legile belagine sunt superioare oricărei legislaţii statale ori comunitare actuale.

     Problema educaţiei sexuale în şcoli

    Chiar dacă subiectul nu aparţine exclusiv de problemele familiei ci mai degrabă de problemele educaţiei şcolare, trebuie subliniat pericolul unui astfel de demers educaţional, faţă de care familia trebuie să opună rezistenţă, formele legislative rezultate având o înfăţişare monstruoasă atât la noi, cât şi în occident.
    Această latură a educaţiei a fost şi este prezentă atât în familie cât şi în şcoală. În familie, prin discuţii părtinţi-copil sunt abordate aspectele intime, nepublice ale problemei. În şcoală prin orele de dirigenţie, unde dirigintele trebuie să fie un mentor al clasei pe care o are în grijă, trebuie abordate în mod firesc, fără accentuări inutile, aspectele care ţin de atitudinile (discreţie faţă de viaţă sexuală personală şi respect pentru intimitatea altora) ce trebuie adoptate faţă de membrii societăţii cu privire la aceste probleme şi metode de rezolvare ale situaţiilor ce ies din aceste norme generale. Comportamentele sexuale sunt instinctive şi nu trebuie învăţate, fiind specifice fiecărei persoane, neavând nevoie de reguli. Dealtfel, orele de anatomie oferă suficiente informaţii privitoare la aparatul reproductiv uman şi funcţionarea sa, astfel încât copilul de vârstă şcolară adecvată să poată înţelege şi aplica normele minime obligatorii de igienă şi protecţie anticoncepţională.
    Pericolul introducerii în şcoală a educaţiei sexuale, constă în faptul că elevul percepe această problemă ca pe o viitoare nişă educaţională, un fel de specializare, pierzând prea mult timp pentru “învăţarea” unor comportamente care de cele mai multe ori intră în conflict cu cele personale, instictive. O altă latură a problemei este că oamenii, la fel ca oricare alte animale sunt oportunişti şi în acord cu legile firii, preferă calea mai uşoară pentru supravieţuire şi rezolvarea problemelor întâmpinate, fiind lipsiţi la vârsta şcolară de perspectiva de ansamblu asupra vieţii sociale, ce impune comportamente mai complexe, legate de etică, legi şi reguli sociale.
    Conflictele între comportamentele sexuale instinctive şi cele învăţate rămân de cele mai multe ori nerezolvate din perspectiva copiilor, care împreună cu natura oportunistă a copilului, conduc în timp la deviaţii majore ale comportamentului sexual, dar şi la atitudini deviante cu privire la acest lucru, ce declanşează promiscuitatea relaţiilor pe care aceştia le pot avea, chiar înainte de a deveni adulţi.

     În loc de încheiere

   Din păcate, ideile legate de aceste subiecte emise de liderii noştri politici, religioşi sau de altă natură, nu aduc nici pe departe a soluţii în concordanţă cu realităţile prezentate succint aici şi nici măcar nu sugerează înţelegerea lor. Rolul statului în condiţiile actuale este de a apăra identitatea naţională şi valorile acesteia, dar dacă reprezentanţii săi nici măcar nu le cunosc, ce pretenţii să mai ai ? Ne aflăm în raport cu popoarele vest-europene (de fapt cu liderii acestora) în poziţia bunicului jefuit de nepoţi de lucruri pe care nici măcar nu le înţeleg, pentru satisfacerea unor capricii adolescentine. Istoria cuceririi Daciei de către Traian se repetă peste timp, cu alte mijloace şi forţe, ameninţând Europa să se scufunde într-un nou Ev Mediu, de această dată tehnologizat, în cazul în care mai supravieţuieşte în faţa valului de migraţii din est, care s-a mai produs după câte ştim după căderea Imperiului Roman.
    Politicieni influenţi aflaţi la conducerea U.E. vor mai degrabă să exporte la noi un sistem de gândire care să permită limitarea şi compartimentarea felului în care funcţionează societatea, astfel încât să poată exercita un control riguros şi discreţionar asupra populaţiei, astfel încât aceştia să-şi poată exercita puterea, în loc să asigure progresul natural al societăţii limtându-se doar la administrarea judicioasă a acesteia. Nu cred că îşi dau seama că formarea unui nou imperiu (de această dată european) nu este soluţia problemelor, ci doar restabilirea valorilor esenţiale pe care pelasgii le-au păstrat peste timp după dispariţia civilizaţiei globale ai căror urmaşi au fost.